Pilda tânărului care voia să se eutanasieze

Un tată avea doi fii, cărora nu le spusese niciodată: ”sunteți penibili!”. Deși, uneori, poate erau.

Într-o zi, simțindu-se penibil, fiul cel mic se duse la tatăl lui și-i spuse: ”Tată, dă-mi partea mea de avere, căci vreau să mă duc într-o țară îndepărtată și să mă eutanasiez, căci mă simt penibil.” Degeaba încercă bătrânul să-l facă să se răzgândească, fiul cel mic era de neclintit. Întristat, merse cu el la un bancomat, scoase jumătate de pensie, i-o dădu și-i ură drum bun și să nu sufere prea mult când o veni clipa. Apoi plecă acasă.

Ajungând în țara care legalizase eutanasia din pricina demonilor de la conducere, fiul cel mic intră într-un local, căci flămânzise și însetase pe drum. Aici cheltui tot ce-i mai rămăsese din pensia tatălui, căci mâncarea și băutura erau foarte scumpe. De cazare nici nu se punea problema, așa că adormi cu capul pe masă, ca orice turist rătăcit prin părțile acelea.

Trezindu-se dimineață fără nici o lețcaie și fiind poftit pe ușă afară de către barman, fiul cel mic își veni în fire și-și spuse: ”câți dintre argații tatălui meu nu sunt mult mai penibili decât mine și, totuși, nu se gândesc să se eutanasieze. Mă voi scula, deci, și mă voi duce la tatăl meu, rugându-l să mă primească că pe unul dintre argații săi. Și, poate, mă va primi.

Cum mergea el, iată că tatăl său îl văzu de departe. Și, alergând, îi ieși înainte pe drum. Iar fiul cel mic, căzându-i la picioare, îi spuse: ”Tată, am greșit înaintea Cerului și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău! Primește-mă ca pe unul dintre argații tăi, ca pe cel mai penibil dintre ei și să mergem acasă!

Și, mergând acasă, eutanasiară vițelul cel gras, încingând o petrecere împreună cu fiul cel mare, argații și toate rubedeniile, jurându-se să nu mai pună vreodată piciorul, vreunul dintre ei, în țara cea condusă de demoni.

Avva Pafnutie este trimis să re-evanghelizeze Occidentul

Trimis fiind să re-evanghelizeze Occidentul, Avva Pafnutie cel Nou se instală într-o parohie primitoare dintr-un cochet oraș vest-european. Învăță repede unde se află punctele principale de interes ale orașului, respectiv biserica, piața agro-alimentară și supermarketul Lidl, apoi purcese la activitatea de evanghelizare propriu-zisă. Adică, stabili programul liturghiilor, catehezelor și spovedaniilor, pe care îl trimise tuturor credincioșilor arondați parohiei.

Observând că, după mai bine de patru săptămâni, Occidentul rămâne tot ne-evanghelizat, Avvei Pafnutie nu-i rămase decât să recurgă la armele războiului celui duhovnicesc. Astfel, ducându-se la sediul celui  mai important ziar de circulație națională, dădu următorul anunț la mica publicitate:

Duhovnic cu experiență, dăruiesc clipe de penitență de neuitat doamnelor și domnilor generoși. Ofer și pretind discreție și igienă maximă. Mă deplasez.

Imensul succes al campaniei făcu ca Avva Pafnutie cel Nou să fie primit cu onoruri princiare la întoarcerea în Est, lăsând în urma lui un Occident bine ancorat în valorile fundamentale, de la care, pe moment, părea că se rătăcise.

Avva Pafnutie ne învață cum să iubim și să urâm, în același timp

Venind la Avva Pafnutie un pelerin, îi bătu metanie și-i spuse:

-Nu înțeleg, Avvă, cum putem să ne urâm părinții, frații, nevasta, copiii și, în același timp, să ne iubim aproapele? Cuvântul acesta mi se pare cu neputință de îndeplinit.

-Mergi de vinde tot ce ai, împarte la săraci și ai să vezi ce repede se împlinește cuvântul acesta. Mai ales prima parte – preciză Avva Pafnutie, îndatoritor.

Avva Pafnutie învață pe un tânăr de câte ori trebuie să ierte greșeala altuia

Venind la Avva Pafnutie un tânăr, îi puse următoarea întrebare:

– Părinte, am citit în Evanghelie că trebuie să iertăm greșiților noștri de șaptezeci de ori câte șapte. Unii duhovnici sunt de părere că aceasta înseamnă de foarte multe ori, poate chiar la nesfârșit. Tu ce părere ai, de câte ori trebuie să iert celui care îmi greșește?…

– De 490 de ori – răspunse Avva Pafnutie, mirat de slaba educație matematică a tinerei generații.

Ucenicul Inochentie se descurcă într-o situație delicată

Însoțindu-l pe Avva Pafnutie cel Nou, în timpul participării sale anuale la Congresul ONU, se întâmplă ca, pe aeroport, Ucenicul Inochentie să fie asaltat de niște chestiuni urgente, telurice. Nu-i vorbă, amestecase un meniu KFC cu Cola și un milkshake, dar parcă nu se așteptase la o reacție atât de furibundă.

Ajuns în fața grupurilor sanitare, descoperi cu surpindere că cel de bărbați era ocupat de bărbați, cel de femei era plin de femei, iar în cel pentru persoane cu handicap se blocaseră niște est-europeni care nu încăpuseră în fumoar. Cu broboanele de sudoare șiroindu-i pe față, Ucenicul Inochentie se îndreptă către a patra ușă, pe care era reprezentat – stilizat – un androgin călare pe un inorog, ce pășea falnic pe un curcubeu ce izvora dintr-o piramidă având un ochi deschis în vârf. Deasupra tuturor trona efigia unui țap, susținută de silueta Munților Stâncoși, chipurile cioplite în stâncă ale celor patru președinți zâmbind îngăduitor din fundal. Decis să ignore, până la rezolvarea situației, semnificația tuturor acestor simboluri esoterice, Ucenicul puse mâna pe clanță și păși hotărât Înăuntru.

La prima vedere, părea o cabină WC obișnuită.

La a doua vedere, constatai că, în locul vasului WC era montată chiuveta, în locul chiuvetei era montat pisoarul, iar în locul pisoarului era montat vasul WC, perpendicular pe perete.

La a treia vedere observai că lipsea hârtia igienică. Apoi îți aminteai de est-europenii blocați în cabina pentru persoane cu handicap și te linișteai: măcar pentru asta exista o explicație.

Cum nu s-a văzut, încă, o inițiativă a administrației americane la care românul să nu știe să se adapteze, Ucenicul Inochentie se ghemui într-un colț, în poziția strămoșească, mulțumind Cerului că reminiscențele de protestantism le-au împiedicat pe gazdele sale să monteze o ușă transparentă la grupul sanitar destinat persoanelor trans-umaniste.

Avva Pafnutie vorbește ucenicilor săi

Adunându-și Avva Pafnutie ucenicii în jurul său, luă cuvântul și le spuse:
– Luați seama la vorbele mele: să fiți înțelepți precum catolicii și curați precum ortodocșii!
– E prea greu cuvântul acesta! – protestă unul dintre ucenici. Cine poate să-l împlinească?…
– Bine, atunci. Fiți înțelepți precum șerpii și curați precum porumbeii – le spuse Avva Pafnutie, resemnat.
Iar ucenicii plecară, doi câte doi, fără pungă, fără traistă, fără haine de schimb, învățând lumea să nu primească tatuaje, să nu se uite la televizor, să nu meargă la concerte, să-și monteze instalații GPL la mașini, să nu se bucure de schimbarea stăpânilor, nici de statornicia lor, ci să țină Calea cea îngustă și să intre pe Poarta cea strâmtă, lăsând lumii partea ei, adică plânsetul și scrâșnirea dinților.

Avva Pafnutie își trimite ucenicii în lume, să ducă vestea Apocalipsei la toți oamenii de bună credință

Cum nu se dă dus câinele din ușa măcelăriei, pisica din ușa mezelăriei și hipsterul din ușa ceaprazăriei, tot așa nu se dădea dus Ucenicul Inochentie din curtea sihăstriei Apokalypto, de care prinsese mare drag. Totuși, cum numărul ucenicilor se mărise peste măsură, Avva Pafnutie hotărî să-i trimită pe cei mai înaintați dintre ei în lume, să vestească venirea Apocalipsei la toate neamurile, până la marginile Regiunii Europene de Dezvoltare de care aparțineau.

– Sunteți pregătiți, fii mei! – le spuse ucenicilor, adunați în fața tindei. Puteți face față cu ușurință oricărei dezbateri ce o puteți avea cu atei, eretici, drept-măritori, jurnaliști și alte persoane însetate de mântuire (unii fără să o știe, e drept). Iată, vă trimit ca pe niște lupi în mijlocul oilor. Și, ca orice lupi, nu trebuie să vă feriți decât de alți lupi; de urși – care pot urmări aceeași pradă ca și voi; de câinii de stână; de ciobani; de berbeci; de măgari – care pot lovi năprasnic cu copitele…

-N-ar fi mai bine să ne trimiți ca pe niște oi în mijlocul lupilor, că pare mai simplu?… – interveni Ucenicul Inochentie, ce devenise mai hârșit în cele duhovnicești.

Pilda bogatului căruia nu i-a rodit țarina

Era un bogat care avea o țarină mănoasă și întinsă, cât vedeai cu ochii. Terminând ratele la țarină, se apucă de făcu alt împrumut la bancă, să construiască un hambar uriaș, pe măsura roadelor țarinei. Căci își zicea bogatul, în sinea lui: ”este cu neputință ca țarina aceasta să nu rodească suficient de mult încât să nu ajungă pentru acoperirea ipotecii, ba să-mi rămână și ceva pe deasupra”. Se întâmplă, însă, că vara trecu, iar țarina bogatului nu rodi defel, de nu aveai cu ce umple o căruță, darmite un hambar uriaș, cum își construise el, pe datorie.

”Mi-e rușine față de oameni” – își zise bogatul, în sinea lui – ”că am făcut o asemenea investiție păguboasă și nu m-am ales cu nimic de pe urma ei. Iată, am să plătesc un arhitect, să vină și să-mi facă un proiect ingenios, să transform hambarul într-un mall select și astfel să-mi răscumpăr rușinea față de semenii mei.”

”Nebunule!” – se auzi o voce din Ceruri. ”În noaptea aceasta vor cere sufletul de la tine, iar tu l-ai fi plătit degeaba pe arhitect. Pune mai bine și fă tu o schiță, că nu contează cum arată mall-ul, ci cât de mare este, iar astfel va rămâne și familiei tale o sumă de bani, până se va termina acesta, să nu trăiască tot pe datorie.”

Și, făcând bogatul ceea ce i se spusese, trăi familia lui, timp de șapte ani, din onorariul arhitectului, iar în al optulea îi rodi țarina peste măsură, de trebuiră să dărâme mall-ul ca să înalțe un hambar, să încapă roadele și să nu mai umble și să se milogească pe la bănci.

Sfârșit

Avva Pafnutie se întâlnește cu un erudit

Călătorind Avva Pafnutie și Ucenicul Inochentie cu tramvaiul 3, se întâmplă ca, la o stație oarecare, să urce un erudit, prin ușa amplasată în apropierea scaunelor pe care stăteau aceștia. Îndată, Avva Pafnutie se ridică și-l pofti, cu gesturi largi, să șadă pe locul lui, măcar că erau locuri în tramvai, ce-i drept situate în curent.

Nemaiputând de uimire, Ucenicul Inochentie îl interpelă pe Avva Pafnutie, după ce coborâră:

– Ce s-a întâmplat Avvo, de ce i-ai lăsat locul tău omului aceluia, deși era mai tânăr decât tine?…

-Omul acela era un erudit, un om de o vastă cultură, ale cărui cunoștințe, în domeniul său, cu greu pot fi egalate de o altă persoană aflată pe lume.

-Și?!… – nu pricepu Ucenicul.

-Păi, află că, dintre toate neputințele omenești, asta e cea mai grozavă de care poate să sufere cineva – răspunse Avva Pafnutie, compătimitor.

 

Avva Pafnutie oferă un pont unui mirean nesigur de mântuire

Venind la sihăstrie un pelerin, trecea pe la toți bătrânii, căutând cuvânt de învățătură. Și orice îi ziceau aceștia, nu reușea să scape de frica de Judecata de Apoi și de flăcările iadului. Într-un târziu, ajungând la Avva Pafnutie, îi zise lui bătrânul:

-De vrei să te mântuiești, caută de te îmbracă mai mult în port popular. Căci, cum scrie la Carte, în ce straie vei fi luat, conform acelora vei fi judecat. Deci, dacă vei merge pe lumea cealaltă îmbrăcat ca un țăran cu patru clase, vei fi judecat ca unul cu patru clase; iar de vei merge îmbrăcat ca un intelectual, vei fi judecat ca un intelectual și toate păcatele lumii vor fi asupra ta.

Și plecă mireanul, mulțumit că a întâlnit om sfânt, care i-a deslușit lui ceea ce nici unul din ceilalți nu era în stare să-i deslușească. Și a trăit tot restul vieții îmbrăcat ca Sofia Vicoveanca, ca nu cumva să se lipsească pe sine de lumina cea neînserată a Raiului.