Ghepardul

de Ucenicul Inochentie

 

Era un ghepard care, spre deosebire de ceilalţi conaţionali ai săi, gheparzi din savana africană, nu atingea viteza maximă în alergare de 120 km/h. Nu. Viteza lui maximă era de 110 km/h.

Nu era vorba de vreo boală, beteşug, malformaţie genetică ori lene, ci, pur şi simplu, atât putea el să prindă maxim la oră – 110 kilometri.

Pe de altă parte, antilopele prindeau toate 80 de kilometri pe oră, fără excepţie.

Prin urmare, ghepardului nostru îi era mai dificil decât confraţilor săi să le prindă, astfel că îl apucau de multe ori serile cu burta goală, privind în asfinţit cu un oarecare sentiment de neîmplinire.

Până când, într-o zi, a învăţat să prindă iepuri de câmp – care nu aleargă decât cu maxim 55-60 de kilometri pe oră, şi aceia pe distanţe foarte scurte, astfel că organismul său căpătă, într-o oarecare măsură, doza zilnică de substanţe nutritive, necesare unui trai decent.

Şi cu leii se împăcă mai bine, pentru că, din cât se ştie, leii nu fugăresc iepuri de câmp, nici măcar în savana africană.

Chiar şi antilopele începură a-l simpatiza, deşi era un ghepard ca toţi gheparzii, până la urmă.

Anii trecură şi el se împăcă cu situaţia, alergând mai departe cu 110 kilometri pe oră, în timp ce ceilalţi alergau cu 120.

Asta e, aşa e viaţa.

– sfârşit –

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s