Cum a salvat Avva Pafnutie un agnostic de la o moarte sigură

Întâlnindu-se întâmplător la piaţă cu un agnostic, Avva Pafnutie se întoarse o bucată de drum spre casă, cu acesta, prinzându-se, fără voia lui, într-o discuţie filosofică alambicată şi peste măsură de nefolositoare.

La un moment dat, întâmplarea făcu ca în calea agnosticului să apară o gură de canal cu un capac insuficient de bine fixat, astfel că acesta căzu înăuntru, prăbuşindu-se la o adâncime destul de mare. Avva Pafnutie, desfăcându-şi cingătoarea de la brâu, încropi un soi de funie, cu ajutorul căreia reuşi să-l scoată pe agnostic din groapa în care căzuse.

Cum văzu acesta lumina zilei, se repezi la Avva Pafnutie şi, îmbrăţişându-l, îi mulţumi, plângând cu amar:

– Cum ai reuşit, Avo, să-ţi dai seama că sunt acolo, jos? De ce n-ai plecat, îndată ce am dispărut din raza simţurilor tale? Ce te-a făcut să te opreşti şi să mă ajuţi? – îl întrebă, când se mai linişti, agnosticul.

– Am avut puţină credinţă, fiule, că trebuie să fie cineva şi acolo jos – îi răspunse Avva Pafnutie, cu amabilitatea-i caracteristică.

Avva Pafnutie întâlneşte un agnostic plătitor de taxe şi impozite

Mergând într-o zi spre piaţă, însoţit fiind de ucenicul Inochentie, se întâmplă că Avva Pafnutie se întâlni cu un agnostic ce tocmai îşi plătise impozitele şi stătea cu portofelul în mână, socotind dacă mai are de tramvai până acasă sau să pornească pe jos.
Trăgându-l deoparte pe ucenicul Inochentie, Avva Pafnutie îi şopti acestuia la ureche:
– Cât de mult a decăzut lumea aceasta, dacă statul se bucură la ultimul bănuţ al agnosticului, ştiut fiind că acesta nici pe această lume nu are parte de fericire, nici pe cealaltă nu va cunoaşte izbăvire şi nici el – adică statul – nu apreciază cum s-ar cuveni această jertfă, fiind o entitate nesimţitoare şi lipsită de discernământ.