Avva Pafnutie lămurește unui frate mai tânăr unele aspecte legate de cea de A Doua Venire

Aflat în tinda chiliei, unde așeza frumos verzele unele peste altele în butoiul pentru murături, Avva Pafnutie se trezi cu un frate mai tânăr, întrebându-l cum va fi la cea de A Doua Venire a Domnului Hristos.

– La A Doua Venire a Domnului va fi așa – îi spuse Avva Pafnutie, oprindu-se pentru o clipă din indeletnicirea sa – unii vor face cumpărături la Kaufland, unii la Auchan, iar alții la Lidl. Unii vor cumpăra mărfuri românești, în timp ce alții vor cumpăra din cele străine. Și îi va despărți pe ei Domnul Hristos, cum desparte păstorul oile de capre, pe unii așezându-i la dreapta Sa, iar pe ceilalți la stânga. Și cei de la dreapta se vor duce în Rai, acolo unde se vor desfăta veșnic cu cele cerești, iar ceilalți vor merge în întunericul cel de dinafară, acolo unde este plânsetul și scrâșnirea dinților.

Și plecă fratele, minunându-se tare, în sinea sa, de înțelepciunea care s-a dat bătrânilor.

Avva Pafnutie se exprimă în chestiunea “atenției” față de medici

Inaugurăm cu acest prilej o nouă rubrică pe îndrăgitul nostru blog și anume rubrica “Interviuri duhovnicești”.  Invitatul de astăzi al Fratelui Andryusha este respectatul Avvă Pafnutie, duhovnicul oficial al blogului.

– Spuneți-ne, vă rugăm, părinte, opinia dumneavoastră față de atât de delicatul subiect al “atenției”, “al “șpăgii” – dacă doriți – către medici, subiect atât de fierbinte în aceste zile în care, iată, guvernul a încercat trecerea în ilegalitate a unor asemenea practici. Cum ar trebui gestionată chestiunea, este legitim, moral, creștinesc – până la urmă – să oferim asemenea recompense bănești celor care, după cum se spune, ne salvează viața noastră pământească?

– Fără nici o îndoială, este absolut firesc și legitim ca cel care salvează viața aproapelui său să primească o recompensă. Deși recompensa adevărată va fi în viața viitoare – după cum ne învață catehismul Bisericii – chiar și pe pământ omul se poate bucura de roadele faptelor sale bune. Mai ales omul care, prin priceperea, devotamentul și, nu de puține ori, curajul său, salvează viața aproapelui aflat în primejdie. Îmi face o deosebită plăcere, ajunși în acest punct, să enumăr câteva asemenea persoane care, prin activitatea lor zilnică, salvează viețile apropiaților lor.

Mă gândesc, în primul rând, la femeia de serviciu care se trezește dimineața devreme, la crăpatul zorilor, să spele casele de scări ale aproapelui ei. De priceperea și devotamentul ei depinde alungarea microbilor de pe trepte, aerisirea spațiilor locative comune și, în general, menținerea unui mod de viață plăcut și igienic. Cu siguranță, o asemenea femeie merită, din partea celor salvați de ea, o atenție, un plic cu, să zicem, cinci sau zece lei, după puteri, care o vor asigura de afecțiunea și recunoștința apropiaților. Apoi, mă gândesc la vatmanul care oprește tramvaiul în stație, să ia călătorii. De câte ori, într-o zi toridă de vară sau una friguroasă, de iarnă, nu am fost miluiți în peregrinările noastre de apariția unui tramvai care, oprind în stație, ne salvează, practic, viața. Consider, de asemenea, că un plic cu cinci – zece, lei, pe lângă obișnuitul bilet de tramvai, ar fi o răsplata binemeritată pentru salvatorul atâtor și atâtor vieți. Să ne gândim și la șoferul profesionist – de tir, camion sau autobuz – care apasă cu piciorul pe frână la apropierea de o trecere de pietoni. Câte vieți nevinovate nu sunt salvate, astfel, de gestul responsabil și benevol al unui asemenea om? Sau la muncitorul în construcții care, cu dibăcie, așează cărămidă peste cărămidă astfel încât cei care trec pe lângă clădirea ridicată de el să o facă în siguranță, fără teama de a le cădea ceva în cap? Oare un plic cu zece, douăzeci, de lei, nu ar fi un gest legitim, creștinesc, al trecătorilor, față de acest muncitor? Și câte și mai câte cazuri de acest gen nu găsim, de la pilotul care binevoiește să aterizeze în siguranță avionul, până la politicianul care poate obține un comision de 10% dintr-o lucrare și, datorită unei generozități ieșite din comun, se mulțumește cu 8 sau poate chiar 7%?…

– Așadar susțineți, fără nici o rezervă morală, dreptul universal la șpagă?

– Absolut.

– Totuși, nu s-ar crea, în felul acesta, dezechilibre macro, micro-economice, tulburări în procesul de producție, în fine, viețile oamenilor nu ar fi afectate?

-Dimpotrivă, după o anumită perioadă de inevitabilă inflație, lucrurile ar intra pe făgașul lor obișnuit, cu deosebirea că toată lumea ar fi mulțumită că, pe lângă venitul oficial, ia și o mică șpagă care nu este, la urma urmei, decât o manifestare a afecțiunii și prețuirii aproapelui. Iar cel mai fericit dintre toți ar fi directorul fabricii de plicuri care, în felul acesta, ar deveni principalul salvator de vieți omenești și ar putea beneficia, prin urmare, de o mică atenție din partea fiecăruia. Știu și eu? Un cinci, zece lei – după puteri.

-Mulțumim părintelui și sfătuitorului nostru.

-Doamne-ajută!

Avva Pafnutie îi lămurește Ucenicului Inochentie unele aspecte fundamentale despre Biblie

– Spune-mi, Avvă – întrebă Ucenicul Inochentie, în timp ce așeza masa în chilie, întrucât afară se lăsase un frig pătrunzător – e adevărat că Biblia este un instrument de bază în calea spre mântuire?

– Foarte adevărat, dar depinde cum o interpretezi – răspunse Avva Pafnutie, îndesând în sobă un teanc de reviste “Turnul de veghere”.

Avva Pafnutie are ceva de comunicat omenirii

Având ceva de comunicat omenirii, Avva Pafnutie îi dădu instrucțiuni Ucenicului Inochentie să-i adune pe toți oamenii pe Câmpia Română, în timp ce el se sui pe vârful Moldoveanu, ca să le vorbească.

După ce se liniștiră inevitabilele frăsuieli, Avva Pafnutie luă cuvântul și grăi către adunare:

– Ați auzit adeseori oameni învățati vorbind despre principiile filosofiei iudeo-creștine. Ei bine, eu vă spun că nu există nici o filosofie iudeo-creștină. Există doar Dumnezeu cel Viu, care și-a manifestat Voința prin puterea Duhului Său Sfânt, care i-a inspirat pe profeții Săi de-a lungul veacurilor, și trimițând în lume pe unicul Său Fiu preaiubit, cunoscut nouă sub numele de Isus Hristos, care a adus lumea la o stare binecuvântată, de har viu și sfințitor.

Apoi porunci Ucenicului Inochentie să dea drumul mulțimilor, înainte de a le apuca diversele necesități fiziologice, care ar fi necesitat o minune de o magnitudine prea puternică pentru ce era el dispus să facă atât de dimineață.

Despre părerile înalte despre sine

În Postul Crăciunului, se întâmplă că se pomeni Avva Pafnutie cu un pelerin deosebit de rufos, murdar, flămând, înfrigurat şi, în general, aflat la capătul puterilor fizice şi psihice, venit să se spovedească. După ce îl omeni cu ce avea prin chilie şi-i dărui un rând de schimburi curate, omul prinse glas şi-i spuse Avvei:

– Părinte, de multă vreme sunt chinuit de un demon cumplit, viclean peste măsură, hain şi peste puterile mele de a-i rezista.

– Care să fie acel demon? – îl întrebă Avva Pafnutie. Să fie cel al geloziei, invidiei, duşmăniei faţă de aproapele – sugeră Avva, gândindu-se la starea precară a pelerinului.

– Nu, părinte, pe mine mă munceşte tare de tot demonul părerilor înalte despre sine! – răspunse pelerinul. Toată ziua îmi trimite numai viziuni magnifice despre persoana mea, privitor la   starea în care sunt, la puterile mele deosebite, la vaza de care mă bucur când ies în societate, la modul în care mă port, cum sunt îmbrăcat, la mâncărurile rafinate cu care mă desfăt şi aşa mai departe. Uneori am senzaţia că Universul întreg există numai că să-mi satisfacă mie toate capriciile.

– Bine, dar… – zise Avva Pafnutie, descumpănit – dumneata nu pari să ai nici în ce bea apă, dacă-mi permiţi, ca să nu mai spun după ce bea…

– Păi, nu ţi-am spus că demonul este peste măsură de viclean?… – îi răspunse pelerinul, cu un licăr victorios în priviri.

Avva Pafnutie lămureşte Ucenicului Inochentie unele din cuvintele Sfântului Ioan Botezătorul

Nedumerit fiind, Ucenicul Inochentie îl întrerupse pe Avva Pafnutie din pitrocitul verzei, punându-i următoarea întrebare:

– Spune-mi, Avo, ce a vrut să spună Sfântul Ioan Botezătorul prin cuvintele: “iar eu nu sunt vrednic să mă plec să-I dezleg curelele încălţămintei”?… Mi-am frământat mult cugetul, dar nu reuşesc să găsesc adevăratul sens al acestei vorbe.

– Vrea să zică – spuse Avva Pafnutie, ştergându-şi mâinile într-un ştergar – că, deşi Mântuitorul a venit în mijlocul oamenilor, aceştia nu trebuie să se tragă de şireturi cu El.

Avva Pafnutie se întâlneşte cu un grup de sado-atei

Unii dintre sado-atei, care zic că nu este înviere, s-au apropiat şi l-au întrebat pe Avva Pafnutie:

– Avvo, iată ce ne-a scris Moise: “dacă moare fratele cuiva, având nevastă, dar fără să aibă copii, fratele lui să ia pe nevasta lui şi să ridice urmaş fratelui său.” Au fost, dar, şapte fraţi. Cel dintâi s-a însurat şi a murit fără copii. Nevasta lui, cât timp a trăit cu el, şi-a făcut un tatuaj pe spate cu chipul lui. Pe nevasta lui, apoi, a luat-o al doilea; şi a murit şi el fără copii. Femeia, cât a trăit acest al doilea frate,  şi-a şters tatuajul primului frate şi şi-a făcut, în locul lui, unul cu chipul celui de-al doilea frate. A luat-o şi al treilea şi tot aşa toţi şapte; şi au murit fără să lase copii. La urma tuturor, a murit şi femeia. Deci, la înviere, nevasta căruia dintre ei va fi femeia? Şi, mai ales, tatuajul cu chipul căruia îl va purta pe spate, fiindcă toţi şapte au avut-o de nevastă?…

Avva Pafnutie, privindu-i, le-a răspuns: fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită; dar cei care vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, căci vor fi ca îngerii. Cât despre tatuaje, le va da Duhul Sfânt suficient bun simţ ca să nu-şi mai mutileze corpul în fel şi chip, după cum este moda.

Cum l-a învăţat Avva Pafnutie pe Avva Varsanufie calea smereniei celei adevărate

În tinereţile sale, Avva Varsanufie era cu totul altfel de cum îl ştim astăzi. Mereu serios, chiar aspru, postitor înfocat şi nelipsind vreodată de la sfintele slujbe, Avva Varsanufie începuse a-şi croi o cale care impunea respect novicilor, admiraţie mirenilor şi ilaritate bătrânilor, în ceasurile lor de taifas.

Cum anii treceau şi Avva Varsanufie nu dădea semne de îndreptare, sorţii căzură pe Avva Pafnutie, să-l aducă pe calea bună.

Socotind el în fel şi chip cum să facă, în cele din urmă primi cerească inspiraţie şi ticlui un plan ce avea să-i asigure, negreşit, izbânda.

Astfel, la ora mesei, ceru să-i servească el pe fraţi şi, încingându-se cu şorţul de bucătar, trecea pe la fiecare la masă, dându-i porţia cuvenită. Ajung în cele din urmă la Avva Varsanufie, Avva Pafnutie luă, cu un aer grav,  o măsură mare de fiertură cu polonicul, i-o puse în farfurie şi-i zise:

– Poftim, Avvă, ia de gustă nişte nutrienţi.

După o jumătate de ceas, când râsetele se mai potoliră, ştergându-şi lacrimile care-i udaseră barba, Avva Varsanufie se prăbuşi în braţele Avvei Pafnutie, rugându-se pentru iertare şi îndreptându-se foarte din acel moment.