Avva Sofronie află, pe patul de moarte, adevărul despre erezia bulgărească

Trecând de o sută de ani, se întâmplă că Avva Sofronie căzu la pat și, simțind că i se apropie sfârșitul, trimise după Avva Pafnutie, pentru a-i spune ultimele cuvinte.

-Un singur lucru mă mai neliniștește pe lumea asta, Avvă – îi mărturisi Avva Sofronie.

-Ce anume? – îl întrebă, mirat, Avva Pafnutie, știind că puțini se puteau lăuda cu virtuțile și înțelepciunea Avvei Sofronie.

-Copil fiind, i-am auzit pe Avva Sisoie si pe Avva Ghelasie vorbind despre erezia bulgărească. Și, oricât i-am întrebat, oricât am stăruit, nu au vrut cu nici un chip sâ-mi spună desprea ea. Crescând, oricâte sihăstrii, obști, sate, cetăți, mânăstiri, am cercetat, nimeni n-a știut să-mi spună ceva despre erezia bulgărească. Pare-se că secretul s-a pierdut odată cu bătrânii cei vechi – mai spuse Avva Sofronie, cu glas stins.

-Dacă numai asta te necăjește, te pot ajuta eu! – exclamă Avva Pafnutie, bucuros. Cunosc despre erezia bulgărească de la bătrânul meu, Avva Pamfil, care a stat timp îndelungat pe lângă Avva Sisoie, în tinerețea lui.

-Oh, știi despre aceasta?! Spune-mi, neapărat! – tresări Avva Sofronie, ridicându-se într-un cot.

-Erezia bulgărească este una dintre cele mai vechi erezii, istoria ei încâlcită pierzându-se în negura veacurilor, astfel că nimeni nu știe cu exactitate cine se face vinovat de apariția ei. Nici locul unde apărut nu se stie, ci doar că s-a insinuat în sufletele credincioșilor de pretundeni, circulând fără să facă vâlvă, dar cu multă perfidie.

– Și despre ce?… – șopti Avva Sofronie, cu ultimele puteri.

-Pe scurt, de erezia bulgarească se fac vinovați cei care cred că, în Paradis, legumele ies gata murate în oțet, astfel că oamenii nu trebuie să facă nimic, decât să le culeagă și să le consume.

-Ce blasfemie – zâmbi Avva Sofronie. Toată lumea știe că majoritatea ies murate în saramură.

Apoi își dădu sufletul, cu chipul luminos, radiind pacea supranaturală a celui care s-a împăcat cu toate.

Avva Pafnutie vorbeşte mulţimilor înfometate

Nimeni nu ştie care să fi fost pricina – ori drumul excesiv de lung făcut pe jos, după înzăpezirea şoselei; ori frigul prea aspru; ori închiderea prematură a hypermarketului aflat în apropiere; cert este că, într-o zi, pustnicii noştri se treziră înconjuraţi de o mare mulţime de intelectuali – profesori universitari, doctori, doctoranzi, masteri şi masteranzi, studenţi eminenţi, copile îndrăgostite de Luceafăr şi aşa mai departe.

Mulţimea aceasta era însetată după un cuvânt de îndreptare dar, mai cu seamă, coaptă literalmente de foame.

Văzând cum stau lucrurile, veniră bătrânii la Avva Pafnutie şi-l rugară să ţină el predica, ca om care avea mai multă şcoală şi mai deprins fiind oarecum cu dedesupturile vieţii cărtureşti.

Avva Pafnutie nu se lăsă mult rugat şi ieşi să le vorbească universitarilor acelora, însetaţi de Adevăr şi înfometaţi de pâinea cea de toate zilele:

– Adevăr vă spun vouă – îşi începu Avva Pafnutie cuvântarea – că, dacă Dumnezeu i-ar fi făcut pe oameni să aibă vitalitatea unor tardigrade, aceştia nu ar fi cunoscut în veci îndurarea Domnului şi nu ar fi umblat în căutarea Luminii celei Adevărate, ci şi-ar fi împietrit inimile lor până acolo încât mântuirea le-ar fi fost cu neputinţă. Să ne bucurăm, deci, de slăbiciunile noastre şi să mulţumim lui Dumnezeu că, în marea Sa îndurare, a hotărât cu înţelepciune în ceea ce ne priveşte pe noi, oamenii, cununa creaţiei Sale.

Dacă suferim de foame, de frig, de sete, de boală sau de alte nevoi, să îndrăznim a cere ajutorul de Sus şi să nu ne închistăm înlăuntrul nostru, aşa cum aceste fiinţe microscopice o fac, lipsite fiind de nădejdea ajutorului divin, dar şi chinuite peste măsură de curiozitatea bolnăvicioasă a omului de ştiinţă, a savantului în genere, a biologului în particular.

Cu aceste ultime cuvinte, Avva Pafnutie părăsi adunarea cărturarilor, nu înainte de a face semn ucenicului Inochentie să-i poftească la masă, întrucât Avvei Sisoie îi reuşise din nou trucul cu înmulţirea cartofilor, sub formă de chipsuri crocante, bio, cu puţină sare.

Avva Eliseu şi amprenta de carbon

– În tinereţile sale, avva Eliseu… – îşi începu Avva Pafnutie povestirea – era permanent preocupat să-şi reducă amprenta de carbon. Ţinea posturi peste posturi, purta aceeaşi haină veche, pe care o cârpea numai cu petice reciclate şi, orice bucată de material termoizolator găsea, o căra acasă aşezând-o pe chilie, ca să nu mai trebuiască iarna să aprindă focul.

A făcut asta mulţi ani la rând până ce, într-o noapte, a avut o vedenie: se făcea că un înger îl purta prin văzduh, deasupra pustiei, a satelor şi a micului orăşel din apropiere. L-a purtat astfel, în chip minunat, până la casa unui cărbunar sărac, care locuia într-o mahala de la marginea orăşelului, împreună cu nevasta şi cei şapte copii ai lor. Singurul lor venit era din vânzarea cărbunilor, pe care cărbunarul îi făcea adunând lemne uscate din pădure. În vedenie, avvei Eliseu i se arătă cum fiecare bucată de termoizolaţie, pe care o adăuga el la chilia lui, era luată de pe casa cărbunarului, făcând ca în interiorul acesteia să fie din ce în mai frig şi mai multă sărăcie.

Trezindu-se a doua zi, avva Eliseu povesti bătrânilor ce-i descoperise îngerul în vedenie şi le ceru cuvânt de îndreptare. Căci, nici să-şi mărească amprenta de carbon nu ar fi vrut, nici să-l lase pe cărbunar să moară de foame nu l-ar fi lăsat inima.

După ce se sfătuiră îndelung, avva Sisoie şi avva Filimon îi dădură cuvânt avvei Pafnutie, să meargă şi să-l înveţe pe cărbunar să construiască micro-centrale nucleare bazate pe fuziunea hidrogenului pe care, vânzându-le, să-şi asigure pâinea sa şi a familiei sale…