Avva Pafnutie cel Nou ne dezvăluie din experiența sa de duhovnic

Reluăm, dragi cititori, rubrica atât de îndrăgită a interviurilor duhovnicești. Cu cine altul dacă nu cu Avva Pafnutie cel Nou, simpaticul duhovnic al blogului nostru (și nu numai)?…

– Așadar, mult stimatul nostru părinte, v-am ruga să ne împărtășiți câte ceva din activitatea dumneavoastră de duhovnic, din ”cariera de învățător spiritual” – ca să zic așa – pe care v-ați clădit-o, cu migală, de-a lungul anilor.

-Dragă Frate Andryusha, în cariera mea de duhovnic am acompaniat tot felul de persoane, de suflete care îl căutau pe Dumnezeu, în modul cel mai sincer.

-Dacă vă permit canoanele, părinte, v-am ruga să ne povestiți despre cel mai interesant caz pe care l-ați avut.

-Cel mai interesant caz pe care l-am avut și care, într-un anume fel, continuă și în ziua de azi, este al unui gospodar dintr-un sat nu prea îndepărtat de locul acesta (sihăstria Apokalypto – n. red.). Să-i zicem Viorel P. – fiindcă, bineînțeles, nu-i pot dezvălui numele real.

– Bineînțeles.

-L-am acompaniat, ca și duhovnic, pe Viorel P. vreme de peste 25 de ani, astfel că pot spune că, într-un fel, am crescut duhovnicește împreună cu el.

-Dar de ce folosiți termenul ”acompaniat”, cânta la vreun instrument, ceva?…

-Habar n-am de ce-l folosesc, e un termen la modă și mie îmi place să fiu racordat la cele mai noi tendințe ale profesiei. Dar, să continuăm, întrucât Ucenicul Inochentie mai are cel mult jumătate de oră și mă cheamă să pun castraveții la murat.

-Vă rog.

-Viorel P. a fost, Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească, printre multe alte lucruri, criminal în serie. În timpul vieții sale, din câte știu eu, a omorât cel puțin cincizeci de persoane, pe raza celor 8 sate care alcătuiesc comuna căreia îi aparține. Dar, e posibil să fie mai mulți, deoarece, într-o vreme, a călătorit în străinătate. Și știți cum e  omul în străinătate: mai dezinhibat, mai dornic să se afirme; se eliberează în el niște energii care, printre ai săi, sunt în stare latentă. În orice caz, mie mi-a confesat numai 35 de omoruri.

-Și ce ați făcut, în atare situație, ați alertat autoritățile?…

-Altul, în locul meu, poate ar fi făcut-o. Sau, întâlnindu-se cu el pe stradă, poate i-ar fi strigat: ”o să ajungi în iad, Viorel P.!”.

-Dar, dumneavoastră, nu.

-Eu, nu. Eu am ales să-l însoțesc, să-l acompaniez, să-l asist duhovnicește de-a lungul vieții sale. Credeți că Isus, dacă l-ar fi întâlnit pe Viorel P., i-ar fi spus: ”pleacă de la Mine, ești un criminal în serie!”. Nu cred că ar fi procedat așa. Ci l-ar fi primit, l-ar fi însoțit pe drumul său, l-ar fi acompaniat, așa cum a făcut cu atâția pescari și oameni fără un serviciu stabil, din vremea Lui.

-Și cum decurgea, concret, activitatea dumneavoastră duhovnicească, cum îl acompaniați, practic, pe Viorel P.?…

-Păi, de câte ori era mai abătut, îl mai apucau gândurile negre sau, poate, regretele din cine știe ce pricină, obișnuia să vină și să mă viziteze la sihăstrie. Iar eu, ca orice duhovnic bun, îl luam deoparte și-i spuneam: ce faci Viorele, de când nu te-ai mai spovedit, de când nu te-ai împărtășit?… Iar el îmi zicea, săracul: de o lună, sau două, după caz. Și eu îl acompaniam, în spovedanie, îl însoțeam, îl ajutam să-L întâlnească pe Isus și astfel pleca acasă liniștit, cu moralul ridicat, nu deprimat, cum sunt atâția criminali în serie fără nici un Dumnezeu.

-Totuși, atâtea omoruri, cum a reușit Viorel P. să stea departe de poliție atâția ani? Pentru că, din câte înțeleg de la dumneavoastră, nu a fost niciodată prins sau judecat pentru faptele sale?…

-Niciodată. Viorel P. a trăit toată viața ca un om liber și a murit senin, în patul lui, alături de cel care i-a fost soț, George N., din satul…

-Vreți să spuneți Georgiana…

-Nu, George. Din satul…

-Păi, cum George?! Viorel P. era…

-Viorel P. s-a născut ca Viorel P., dar, ajuns la o anumită etapă a vieții, a decis să facă o transformare totală și să devină Viorica P., din satul…

-Și, desigur, dumneavoastră, ați acompaniat-o…

– Am întâmpinat-o, am însoțit-o, am acompaniat-o pe Viorica P., așa cum făcusem înainte și cu Viorel P., fără nici o discriminare.

-Dar, totuși…

-Poate altul, în locul meu, i-ar fi strigat de pe partea cealaltă a străzii: ”Viorica P., ai să ajungi în iad!”…

-Dar, dumneavoastră, nu.

-Eu, nu. Eu am decis să o însoțesc, să o acompaniez. Credeți că Domnul nostru, Isus Cristos, dacă s-ar fi întâlnit pe stradă cu Viorica P., fostă Viorel P., i-ar fi zis…

-Să revenim la George N., cu voia dumneavoastră, părinte…

-Desigur.

-Care e situația lui George N., actualmente mai benefciază de suport spiritual din partea dumneavoastră, mai țineți legătura cu el?…

-Bineînțeles că da. George N. a suferit foarte mult la moartea iubitei sale Viorica P. (pentru rigoriști, Viorel P.), astfel că, o vreme, pentru a-și alina durerea, a practicat și el omuciderea în serie. Ce-i drept pe raza unei comune mai îndepărtate, din județul învecinat. În străinătate nu cred să fi ajuns, întrucât avea rău de zborurile low-cost.

-După care…

-După care, trecând perioada asta de doliu, ca să zic așa, desigur că l-am căutat, l-am întâmpinat, l-am însoțit, l-am întrebat: George N., de când nu te-ai mai spovedit, de când nu te-ai împărtășit?…

-Iată că-l văd pe Ucenicul Inochentie făcându-vă semn. La revedere, părinte, rămâneți cu bine!

– Doamne ajută, fiule, mergi în pace!

Încheiem aici interviul cu simpaticul nostru duhovnic, racordat, după cum se poate vedea, la ultimele tendințe ale profesiei sale – dacă putem să o numim așa și iată că putem. Un om deschis, profund atașat valorilor spirituale și care, iată, nu ezită să-și bage mâinile într-un borcan de castraveți murați sau în butoiul cu varză, ca unii confrați de-ai săi, mai conservatori. Să auzim numai de bine și, dacă îl întâlniți pe George N., nu uitați să-l acompaniați sau, dimpotrivă, să treceți de partea cealaltă a străzii, după cum credeți de cuviință. La bună vedere!

Advertisements

Avva Pafnutie se exprimă în chestiunea “atenției” față de medici

Inaugurăm cu acest prilej o nouă rubrică pe îndrăgitul nostru blog și anume rubrica “Interviuri duhovnicești”.  Invitatul de astăzi al Fratelui Andryusha este respectatul Avvă Pafnutie, duhovnicul oficial al blogului.

– Spuneți-ne, vă rugăm, părinte, opinia dumneavoastră față de atât de delicatul subiect al “atenției”, “al “șpăgii” – dacă doriți – către medici, subiect atât de fierbinte în aceste zile în care, iată, guvernul a încercat trecerea în ilegalitate a unor asemenea practici. Cum ar trebui gestionată chestiunea, este legitim, moral, creștinesc – până la urmă – să oferim asemenea recompense bănești celor care, după cum se spune, ne salvează viața noastră pământească?

– Fără nici o îndoială, este absolut firesc și legitim ca cel care salvează viața aproapelui său să primească o recompensă. Deși recompensa adevărată va fi în viața viitoare – după cum ne învață catehismul Bisericii – chiar și pe pământ omul se poate bucura de roadele faptelor sale bune. Mai ales omul care, prin priceperea, devotamentul și, nu de puține ori, curajul său, salvează viața aproapelui aflat în primejdie. Îmi face o deosebită plăcere, ajunși în acest punct, să enumăr câteva asemenea persoane care, prin activitatea lor zilnică, salvează viețile apropiaților lor.

Mă gândesc, în primul rând, la femeia de serviciu care se trezește dimineața devreme, la crăpatul zorilor, să spele casele de scări ale aproapelui ei. De priceperea și devotamentul ei depinde alungarea microbilor de pe trepte, aerisirea spațiilor locative comune și, în general, menținerea unui mod de viață plăcut și igienic. Cu siguranță, o asemenea femeie merită, din partea celor salvați de ea, o atenție, un plic cu, să zicem, cinci sau zece lei, după puteri, care o vor asigura de afecțiunea și recunoștința apropiaților. Apoi, mă gândesc la vatmanul care oprește tramvaiul în stație, să ia călătorii. De câte ori, într-o zi toridă de vară sau una friguroasă, de iarnă, nu am fost miluiți în peregrinările noastre de apariția unui tramvai care, oprind în stație, ne salvează, practic, viața. Consider, de asemenea, că un plic cu cinci – zece, lei, pe lângă obișnuitul bilet de tramvai, ar fi o răsplata binemeritată pentru salvatorul atâtor și atâtor vieți. Să ne gândim și la șoferul profesionist – de tir, camion sau autobuz – care apasă cu piciorul pe frână la apropierea de o trecere de pietoni. Câte vieți nevinovate nu sunt salvate, astfel, de gestul responsabil și benevol al unui asemenea om? Sau la muncitorul în construcții care, cu dibăcie, așează cărămidă peste cărămidă astfel încât cei care trec pe lângă clădirea ridicată de el să o facă în siguranță, fără teama de a le cădea ceva în cap? Oare un plic cu zece, douăzeci, de lei, nu ar fi un gest legitim, creștinesc, al trecătorilor, față de acest muncitor? Și câte și mai câte cazuri de acest gen nu găsim, de la pilotul care binevoiește să aterizeze în siguranță avionul, până la politicianul care poate obține un comision de 10% dintr-o lucrare și, datorită unei generozități ieșite din comun, se mulțumește cu 8 sau poate chiar 7%?…

– Așadar susțineți, fără nici o rezervă morală, dreptul universal la șpagă?

– Absolut.

– Totuși, nu s-ar crea, în felul acesta, dezechilibre macro, micro-economice, tulburări în procesul de producție, în fine, viețile oamenilor nu ar fi afectate?

-Dimpotrivă, după o anumită perioadă de inevitabilă inflație, lucrurile ar intra pe făgașul lor obișnuit, cu deosebirea că toată lumea ar fi mulțumită că, pe lângă venitul oficial, ia și o mică șpagă care nu este, la urma urmei, decât o manifestare a afecțiunii și prețuirii aproapelui. Iar cel mai fericit dintre toți ar fi directorul fabricii de plicuri care, în felul acesta, ar deveni principalul salvator de vieți omenești și ar putea beneficia, prin urmare, de o mică atenție din partea fiecăruia. Știu și eu? Un cinci, zece lei – după puteri.

-Mulțumim părintelui și sfătuitorului nostru.

-Doamne-ajută!

Avva Pafnutie îl dojeneşte pe Fratele Andryusha

Pentru că l-a scos din Llano Estacado prin Sud, deşi Avva Pafnutie dorea să iasă prin Nord, pentru a trece pe la ferma lui Holmers şi a gusta din celebra lui bere nemţească, Avva Pafnutie l-a dojenit părinteşte pe Fratele Andryusha.

În apărare, Fratele Andryusha a spus că nu s-a folosit de busolă, ci s-a bazat pe simţurile de om trăit în Vest, aşa cum scrie la pagina 184, paragraful 1.

– Dar tu eşti din Est, Frate! – i-a şuierat în urechi Avva Pafnutie cu ultimele puteri, cu gura uscată de sete…

Cum au scăpat Avva Pafnutie şi Fratele Andryusha de a fi convertiţi a doua oară în deşertul Llano Estacado

Călărind ei alături de Old Shatterhand, Winnetou şi ceilalţi cavaleri, odată se apucă Avva Pafnutie să înalţe rugăciuni de mulţumire, bătându-se cu pumnul în piept şi mulţumind Creatorului pentru toate binefacerile Sale aduse omenirii şi, mai ales, lui, păcătosului, căruia mare şi înfricoşată taină i-a încredinţat.

Tovarăşii de drum au rezistat cât au rezistat, apoi l-au împuns cu cotul pe cel mai greenhorn dintre ei să întrebe despre ce-i vorba.

După ce a ezitat cale de două mile, după obiceiul apaşilor mescaleros, avva Pafnutie le-a mărturisit însoţitorilor săi că ştie pe aproape o mare comoară, ascunsă celor nepricepuţi şi dezvăluită numai înţelepţilor. Mai concret, le-a spus că ştie în zonă o sumedenie de terenuri petrolifere, cu care se vor putea câştiga o mulţime de bani într-un viitor nu prea îndepărtat, în care se vor putea îngrămădi herghelii întregi de cai într-o cotigă nu mai mare decât un butoi de bere nemţească, amară şi rece.

După cum era de aşteptat, la auzul acestei veşti, Old Shatterhand şi Winnetou s-au îndepărtat, dezgustaţi de mercantilismul est-european, iar ceilalţi s-au risipit care încotro, în căutarea câmpurilor petrolifere, măcar că nu ştia nici unul dintre ei cum arată acestea.

Cuvânt înainte

Întâmplându-se Fratele Andryusha în deşertul Llano Estacado şi necunoscând el pe nimeni acolo, rătăcind vreo două săptămâni în acea pustietate, din cauza căldurii şi a lipsei de provizii, până la urmă flămânzi şi însetă.

Apropiindu-se de el atunci un străin pe nume Avva Pafnutie, care nici acesta n-avea asupra lui apă ori alimente, ori vreun mijloc de transport, şi nici un adăpost neştiind, îi dete Fratelui Andryusha această povaţă bună:

– Bine este ca, în această lume, omul să nu rătăcească singur, ci să aibă alături un suflet prieten, care să-i fie aproape în caz de oarece nevoie.

Plăcându-i mult Fratelui Andryusha aceste înţelepte cuvinte, odată se ridică de la locul unde zăcuse cu gând să nu se mai scoale şi, văzând în această întâlnire o minunată purtare de grijă a Providenţei – care nu-l părăseşte niciodată pe creştin la greu  –  pe dată scoase din desagă o tabletă şi făcu un blog pe platforma wordpress, întru aducere aminte a celor ce sunt şi a celor ce va să vină despre minunatele întâmplări ale acestei prietenii nemaivăzute.